Despre un nou străin

Îmi tremură ceva în stomac
Vreau atât de tare să te materializezi aici acum
Încât Îl ameninţ pe Dumnezeu
Că dacă nu mi te dă în momentul ăsta
O să mai piardă o domnişoară duminica la liturghie,
În genunchi dureroşi la spovadă,
La rând la cuminecătură,
Făcându-şi cruce sincer cu un braţ subţire
Şi-o să rămână în putoarea de guri bătrâne ce se roagă
În corurile de femei transpirate, cu ruj pe mustaţă
Între cantorii cu prostată şi proteză unsuroasă
Din bisericile Lui ortodoxe
De la sat.

Şi nici măcar nu-mi placi

Când închid ochii, îţi văd forma unghiilor roase
Când spui ceva, mă mir cu sprănceana stângă
Ridicată până la rădăcina părului
Când îţi joci rolul, te aplaud
Cu bătăile inimii
Când dormi, am insomnie
Şi te privesc în gene
Ce palpită a vis urât
Când fumezi, îţi inhalez fumul
Ca să îl simtă şi plămânii mei
Când îţi tremură mâinile pe paharul meu aburit
Nu mai ştiu ce să cred despre
Nimic.

Graveyard love

Vreau să moară. Să-l înmormânteze într-un colţ umbros de cimitir. Să fie vară, să fie iarbă pe mormânt. Să mă întind deasupra lui. Să miroase a copaci şi a răcoare. Să îi recitesc pasajele preferate. În şoaptă, să nu-i deranjăm pe ceilalţi. Să-mi lipesc obrazul de iarba rece, de pământul umed. Să îi şoptesc ce am face dac-ar fi lângă. Să stau cu faţa în jos pe mormântul lui. Să îmi strivesc obrazul de pământ. Să îmi încleştez pumnii, cu mănunchiuri de iarbă printre degete. Să adulmec aburii pământului. Să îi inhalez feromonii. Să mi-l imaginez muşcându-mi lobul urechii stângi. Să mă ating în locurile în care mă atingea el. Să îmi plimb mâinile pe pielea rece şi umedă, urmărind traseele pe care mergea el. Să îi simt respiraţia pe gât. Să ţin ochii strâns închişi. Faţa să-mi fie încordată într-o grimasă, ca de durere. Să adorm deasupra lui.

Să trec pe la el când mă întorc de la şcoală. Să-mi leg bicicleta de un copac mai subţire de la intrarea în cimitir. Să am o acadea roşie în gură şi să alerg spre mormântul lui. Să mă trântesc pe iarbă, cu braţele întinse. Să-i spun că mi-a fost dor. Să-mi rezem ghiozdanul de piatra lui funerară. Să-l întreb pe unde a mai zburat azi. Să-l întreb dacă nu vrea acadea. Să vrea. Să o scot din gură, să o aşez pe pământul de la baza pietrei de granit. Să o rulez, astfel încât bulgări mici de pământ să se lipească de ea. Să mă întind pe spate, deasupra lui, cu acadeaua în mână. Să pătrundă cerul printre crengi. Să mă uit la soare prin acadeaua roşie, translucidă, lipicioasă, cu bulgări mici de pământ de jur-împrejur. Să o bag în gură. Să îmi plimb limba pe suprafaţa ei până îi desprind bulgăraşii. Să-i mărunţesc între dinţi. Să înghit pământul dulce, cu gust artificial de căpşuni, de pe mormântul iubitului meu.

Să-i spun că a avut o înmormântare urâtă. Sobră, cu lume care era acolo din obligaţie. Care au plecat acasă fericiţi că s-a terminat. Că eu m-am ascuns după un copac. Mă uitam la pălăria mamei lui, elegantă; la rochia surorii lui, impecabilă; la pantofii logodnicei lui, ai căror tocuri se înfigeau ostil în pământul pe care stau eu acum. Să-i povestesc despre cum arătau în costume negre tovarășii lui de beții, cei cu geci de piele, blugi rupți, bocanci cu bot metalic şi inele pe degetul mare. Cum ascultau plictisiţi polologhia preotului care duhnea a alcool, cânta fals şi spunea lucruri care nu aveau nicio legătură. Să îi spun că în New Orleans ar fi avut o înmormântare cu muzică jazz şi discursuri doldora de poezie. Să râd în felul meu de a râde care-l enervează şi să-i şoptesc că e prea târziu.

Să bată vântul. Să-i împletesc o coroniţă de păpădii, flori şi frunze de trifoi care să fie gata veştejită când termin. Să o agăţ de un colţ al pietrei de granit. Să îngenunchiez, să închid ochii şi să îmi lipesc buzele de pământ. Să-l sărut apăsat. Să mă ridic şi să o iau la fugă înspre copacul subţire de care mi-am legat bicicleta.

Să vin după-amiezile. Să am două mere verzi în ghiozdan, caietul şi un creion bine ascuţit. Să muşc din mărul zemos cu zgomot. Să îi vorbesc, cu gura plină, despre ideea mea nouă. Să încropesc un text. Să fie fix atât de lung încât să nu scriu cu vârful creionului tocit. Să îmi placă. Să scot din ghiozdan briceagul meu de armată elveţiană. Să curăţ al doilea măr astfel încât coaja să fie o spirală perfectă. Să îi rup codiţa. Să îl tai în două, în patru. Să aibă un vierme în mijloc. Un vierme alb, cărnos, în mijlocul unei văgăuni pline de puncte maro închis. Să se ghemuiască la atingerea rece a lamei de oţel. Să îl arunc, împreună cu sfertul de măr prin care şi-a făcut drum, pe mormântul altcuiva. Să desprind partea cu seminţele. Să am trei felii de măr perfect decojite, perfect curăţate, albe şi poroase în palme. Să le pun deoparte pe ghiozdan. Să smulg un smoc de iarbă de lângă piatră. Cu briceagul meu de armată elveţiană, să sap o groapă de 10 centimetri în loc. Să clădesc sferturile de măr şi să le acopăr cu pământ. Să plantez iarba la loc, să nu se observe. Să-mi bag caietul înapoi în ghiozdan. Să-i mulţumesc pentru că mi-a insuflat iar un text pe care toată lumea îl va aprecia.

Să vin la el seara. Să am părul despletit şi chitara în spate. Să păşesc cu emoţie pe aleile din cimitir. Să nu fac niciun zgomot, să am sandale din curele de piele. Să ajung la el. Să zâmbesc fâstâcit literelor numelui lui. Să-l întreb dacă-i place. De mine. Să-mi scot chitara din husă şi să mă aşez turceşte pe iarba de deasupra lui. Să-mi rezem spatele de piatra de granit şi să-mi acordez chitara. Să încep să-i cânt şoptit un blues de Louisiana. La început, cu vocea tremurândă şi răguşită. Pe măsură ce prin curaj, cu vocea sigură şi îmblânzită. Cu ochii închişi, cu acordurile ştiute. Cu improvizaţii semi-şoptite. Să mă opresc atunci când mă dor degetele mâinii stângi de la corzi. Să mă ridic în picioare, să mă întind, să casc. Să îmi bag chitara în husă şi să mi-o iau în spate. Să mângâi colţul pietrei de granit, să o sărut apăsat şi ud. Să mă îndepartez fără zgomot şi să-mi întorc privirea după zece paşi.

Să îl vizitez după o absenţă de trei luni. Să fie toamnă. Să îi găsesc mormântul veştejit. Şi piatra prăfuită, cu scheletul coroniţei de păpădie, flori şi frunze de trifoi spânzurată de un colţ. Să îi zic „Hei...” şi să zâmbesc trist literelor de pe piatra lui funerară. „Ştii, eu... Vreau să...”. Să râd scurt şi nervos. Să mă uit stupid în sus. Să-mi dreg vocea. Să mă apropii de piatră, să îngenunchez în faţa ei. Să privesc în pământ; iarbă neagră, frunze cu ramă de brumă. Să bată vântul, să vină ploaia, să miroasă a fum din căsuța groparului.

Să mă ridic, zâmbind în colţul gurii. Să fac stânga-mprejur şi să plec. Să nu mă uit înapoi. Să rămână nemişcat, tăcut, între patru pereţi claustrofobici din lemn putrezit. Să nu poată respira, să nu se poată mişca, să nu mă poată chema înapoi. Să ia vântul rămășițele coroniței de flori. Să înghețe pământul. Să nu mă mai întorc niciodată.