Poveste cu moarte. Fragment

...
În reanimare, fiecare noapte e un deşert de frică. Moartea vine spre dimineaţă, undeva între trei şi patru. Aşa că îi ascult respiraţia atent şi mă uit la secundar.

M-am obişnuit cu întunericul foarte bine. De-abia acum, obiectele aproape secătuite de culori îmi par sincere. Sunt atât de trează, încât simt că nu îmi va mai fi somn niciodată. Pieptul mamei se ridică şi coboară uşor, într-o perfectă linişte. Mâna ei stângă, închisă la culoare, alungită, brăzdată de vene sub pojghiţa transparentă e înţepată de un cateter. Arată ca o frunză stranie pusă într-un ierbar, pe cearceaful alb.

Simt că o iubesc atât de tare, încât de-abia pot să respir. Din nou, pentru a nu-ştiu-câta oară în ultimul timp, încep să-mi curgă lacrimi groase, fluide, mari. Cad pe mâna ei.

Mă întreb ce visează. Poate acelaşi tunel roz despre care îmi povestea data trecută. Un tunel roz ca interiorul unui uter, când mama e la plajă, iar lumina puternică ajunge, filtrată prin pielea întinsă, la făt.

Mama, mama mea, asta e mama mea, mama mea, conştientizez mai acut ca niciodată. Nu are rost să mă mai mint. E îmbătrânită. Faţa ei de o frumuseţe muzicală e acum acoperită parţial de masca de oxigen. Gura e cazută, iar pielea moale face zeci de cute, peste tot. Arată ca o sculptură de ceară lăsată în soare. Aş vrea să extrag ingredientul magic al pomeţilor mei fermi, al buzelor tari, să-l picur într-o fiolă şi să i-l injectez înapoi.

Simt că traiesc greşit. Ori în depresii, ori în nepăsare, dar, oricum, pe o frecvenţă mai joasă decât cea pe care e viaţa. Şi nici nu îmi doresc să trăiesc corect, dacă în viaţa reală totul e la fel de intens ca frica pe care o simt acum. Mă gâtuie. Mă tâmpeşte, mă dezhidratează. Îmi fură libertatea de a gândi. E ca şi cum ideilor, care înainte săreau necontrolat şi departe ca floricelele de porumb care acum o clipă erau doar grăunţe în ulei încins, li s-a pus un capac negru de tuci, şi mor de claustrofobie, arse. Frica ce o simt acum e preludiul nebuniei. Sunt sigură.

Fiecare piuit al electrocardiografului mă loveşte ca o picatură chinezească. Pixelii roşii se dilată şi se comprimă, functie de atenţia cu care mă uit la ei. Mă doare capul cu o voluptate dezgustătoare. Îmi simt creierul cald, fluid, de parcă ar fi gata să mi se prelingă prin urechi, pe gât. Apoi simt cum se încheagă, ca laptele stricat. Iar frica devine acră.

Respiraţii şi secunde. Cred că, dacă stau aici, vie, trează şi alertă, moartea nu va îndrăzni să intre, să fure şi să plece. Daca ar încerca, aş începe să urlu rugăciuni şi să o biciuiesc cu rozariul. Îl strâng în mâini ca pe o armă.

Respir adânc, mai adânc decât aveau de gând plămânii mei să se întindă. Dar asta nu îmi scoate groaza din trup. O simt cum circulă, rapid şi hotărât, prin picioare, braţe, gât, ca să se întoarcă în stomac, de unde a plecat. Stomacul meu, bulgărele îngheţat şi încins care ştie totul cu câteva clipe înaintea mea.

Mama e atat de senină încât o invidiez. Mă gândesc că nu mi-aş da viaţa pentru ea. Sacrificiile sunt prost înţelese. Dacă aş muri, aş scăpa uşor, pe când ea, cu copilul îngropat, ar fi neom restul zilelor. Aşa cum sunt eu pe cale sa devin.