Risipa

pentru D

Te întorci nopţile acasă. Plouă săptămânile astea; blugii ţi se lipesc de picioare reci, ca o coajă. Tu nu porţi umbrelă. Apa rece îţi udă părul şi-ţi dizolvă tuşul de la ochi. Urci scările pe vârfuri, ca să nu înfigi tocurile, cu ecou, în timpanele vecinilor. Ţi-i imaginezi cuibăriţi în plapume, calzi şi sătui. Nehăituiţi de gânduri.

În faţa uşii, scormoneşti în geantă câteva minute, plină de nervi. Într-un final îţi găseşti cheile, multe, grele şi zornăitoare. Cauţi scrijelind gaura şi brusc, ţi se încălzesc pleoapele. Simţi că îţi vor curge lacrimi curând, aşa că grăbeşti descuiatul uşii, să nu te apuce pe casa scărilor. Te grăbeai acasă pentru că vroiai să termini cartea şi să bei ceva, înainte să adormi. Dar acum ţi se pare insuportabil de trist să te grăbeşti acasă pentru că te aşteaptă o sticlă de vodkă. Alcoolul, cel mai luminos gând al tău. Eşti o risipă.

Înainte să adormi, îţi aminteşti claxoanele, rânjetele, privirile libidinoase ale tuturor şoferilor de tir scoţătorilor de căcat din canale vopsitorilor tinichigiilor săpătorilor de rondouri tăietorilor de gard viu şaormiştilor pietonilor rătăciţi băieţaşilor înecaţi în tranziţie de peste zi. Ştii că te-ar fute mulţi, mulţi bărbaţi din lumea asta şi te întristează gândul. Sexul e ceva atât de străin de tine, încât nici nu poţi concepe să ţi se întâmple. Ar fi ca şi cum te-ai dezbrăca în frig şi ai intra în apă rece, dimineaţa. Străin.

Era plăcut cândva, de mult. Îţi aminteşti de o toamnă într-o casă închiriată. De un concert pe care ţi l-a adus pe CD. De un film european la care vă uitaţi adormiţi. De complimente stângace şi surâsuri stânjenite. De blugii lui rupţi, fixaţi cu o curea maro mult mai jos de talie. De degetele lui cu unghii roase şi burice înverzite de corzile chitării. De o clipă când mâinile voastre s-au atins, parcă din greşeală. De buzele rupte cu dinţii, gustul metalic de sânge, mirosul corpurilor încinse amestecat cu cel de bere. De durerea plăcută, firescul mişcărilor, mâna sărată care te ţinea de gură, să nu urli prea tare. De chipul lui fierbinte şi ud, care picura pe obrajii tăi. Şuviţele de păr lungi şi ondulate, şampon şi grăsime, în care îţi înfundai nasul cu poftă. De greutatea corpului lui prăbuşit peste tine, când de-abia respirai şi îi mângâiai fruntea ca o mamă.

De hohotele de râs dimineaţa, în timp ce frecaţi cu periile de dinţi două pete, diferit colorate, de pe saltea.

Deşi multe alte corpuri s-au mai înfruptat dintr-al tău de atunci, nu îi mai ţii minte mirosul niciunuia. Deşi niciun centimetru pătrat al pielii tale nu a rămas neprivit, neatins, nemuşcat de vreun bărbat, n-ai mai fost intimă cu nimeni. Mărci de ţigări, forme de unghii, nume de familie, voci. Şi scârbă. O scârbă infinită. Şi o tăcere.

O tăcere groasă, în care nici timpul nu se poate mişca. O tăcere grea, care te apasă pe piept şi te sufocă. O tăcere care îţi strânge stomacul ca o duşcă de oţet. O tăcere neverosimilă, care te surprinde de fiecare dată ca vestea unei morţi în familie. O tăcere ca de pe fundul oceanului, ca de pe vârful muntelui. Ca din mijlocul deşertului. O tăcere de cimitir înzăpezit.

Sinceră şi rea, ca o lumină albă de neon scoţând la iveală scamele de pe hainele tuturor. Lucidă ca o dimineaţă de după, în care devine evident că eşti tot ce eşti, degeaba. Că nimeni nu va asculta ce fredonezi tu la duş. Că nimeni nu va citi ce măzgăleşti tu în agendă. Că nimeni nu va savura sosurile pe care le găteşti. Că nimeni nu-ţi va mirosi pielea proaspăt bronzată. Că nimeni nu va râde de ochii tăi pufoşi, dimineaţa. Că nimeni nu va observa că-ţi oxigenezi rădăcinile la fiecare două luni. Că nimeni nu-ţi va adulmeca parfumul pe eşarfele aruncate prin casă. Că nimeni nu va fi recunoscător că tu înţelegi totul, întotdeauna. Niciodată.