Când aveam vreo 12 ani am visat într-o noapte că eram la școală, în pauza mare; era iunie, deci medii încheiate și senzație perpetuă de vineri, iar eu stăteam sub un copac din curtea școlii cu un coleg de clasă, Ionuț; ne mâncam fiecare pachetul și povesteam într-un mod firesc despre filmele preferate, așa cum nu se întâmplă niciodată între băieți și fete la vârsta aia - și cum, evident, nu se întâmplase niciodată între noi. Visul a fost deosebit de real și de palpabil, și mi-a dat o senzație de confort și de bine, așa că m-am trezit absolut îndrăgostită de băiatul ăsta - care, evident, nu vorbise cu mine și nu trăise alături de mine în realitate acea pauză mare de vis, nu-mi împărtășea sentimentele și nu înțelegea de ce am început să dezvolt un comportament cel puțin bizar în ceea ce-l privește (răspunsuri cu subînțeles, citate din ce spusesem eu sau ce spusese el în vis, replici din filmele care îmi spusese în vis că-i plac, chestii din-astea). Au urmat câțiva ani stranii și confuzi în care eu l-am iubit pe și m-am purtat ciudat cu băiatul ăsta până când, la finalul clasei a opta, la ziua unei prietene - în viața reală, am verificat - Ionuț și cu mine ne-am trezit la capetele respective ale unei sticle învârtite în mijlocul cercului de invitați - era prima dată în viețile noastre când intram în jocul ăsta, noi eram de obicei ăia care doar asistau, înroșiți - și a rezultat un prim sărut din viața mea în urma căruia am hotărât să continuăm jocul doar noi doi, în balcon; era iunie, la un moment dat a început să plouă afară, mirosea a liliac și a praf ud, mi se taie respirația și acum când mă gândesc. După seara aia eu am plecat în vacanță, când m-am întors eram la liceu, el - la altul, life happened etc.

A doua oară când un vis mi-a schimbat realitatea în mod aparent nejustificat a fost pe la douăzeci și puțin de ani, când locuiam într-o garsonieră mizeră cu prietenul meu de la vremea respectivă, pe care-l uram, și el pe mine la fel, și ne petreceam zilele fiind oribili unul cu celălalt. Chiar dacă ne era oribil împreună, ne era și mai oribil separat, motiv pentru care ne tot despărțeam și împăcam înapoi de câțiva ani buni, de vreo câteva ori pe săptămână. Într-o după-amiază am avut un vis: eram în Belgrad, și toate clădirile istorice erau bombardate. Era o zi însorită și caldă, era foarte liniște, totul era pustiu, și eu am intrat într-o ruină din-asta unde, la subsol, am găsit un pat improvizat - un culcuș, mai bine zis - din niște plapume așezate una peste cealaltă, pe jos. Culcușul era într-un colț vădit locuit de cineva; era un covor roșu pe jos, o lampă undeva, ce dădea o lumină difuză; niște cărți și reviste în teancuri, pe podea. M-am trântit în pat și am adormit. Când m-am trezit, eram învelită, iar la câțiva metri de mine, pe jos, cu un laptop în brațe, era Phil - un tip foarte interesant, fotograf și globe trotter, pe care-l cvasi-cunoșteam în viața reală. Era cu spatele la mine, tasta ceva, și am zâmbit când l-am recunoscut. Nu i-am spus nimic, pentru că vroiam să mă bucur încă puțin de căldura patului, de mirosul așternuturilor lui, de senzația aia de intimitate stranie dintre noi care sigur s-ar fi spart dacă am fi început să vorbim. M-am trezit din visul ăsta convinsă că mi se întâmplase ceva incredibil, real sau nu - și tot așa, am rămas în pat câteva minute, rememorându-l. Am încercat să-mi imprim titlurile cărților ălora de pe podea, mirosul pernei pe care dormisem în vis, conturul buclelor lui Phil. M-am ridicat din pat eliberată. Rupsesem blestemul. În seara aia mi-am făcut pentru ultima dată bagajele în garsonieră și m-am mutat într-un apartament nou, cu o prietenă. Și aia a fost.

De atunci, mi s-a mai întâmplat de câteva ori să visez cu câte cineva. Visele sunt incredibile, consecințele - mai puțin. E vorba mereu de câte o plimbare stranie, cerul are culori nedefinite, e zăpadă dar cald, e război dar suntem fericiți printre dărâmături, suntem în orașul în care am copilărit, dar într-un port colonial în același timp. Nu se întâmplă prea multe în visele astea - e liniște, vânt, ne plimbăm, uneori ne oprim să ne uităm unul la celălalt, alteori furăm câte un gest intim și familiar - dar totul e frumos, nespus de frumos și de straniu. Mă trezesc cu o senzație atât de reală a amintirilor împărtășite încât nu-mi vine să cred că, în colțul lui de lume, partenerul de vis își începe și continuă ziua în viața reală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Refuz efectiv să cred că doar cu mine a rămas episodul visat. Când mi se întâmplă din-astea, eu una mă trezesc greu, mă adaptez greu la realitate, nu prea reușesc să fac nimic ca lumea, amân termene, sunt tristă, îmi e somn. În ultimul timp nu mă mai îndrăgostesc, cel puțin - poate mă uit la câteva poze, citesc foste mail-uri, ascult niște piese cu înțeles; ultima dată când i-am și scris respectivului (fiecare vis cu respectivul lui) a fost în urmă cu ani buni, și am scris ceva stupid și impersonal - dar mă gândesc obsesiv că și celălalt a visat cu mine, poate același lucru, poate continuarea - și nu mă contactează din același motiv pentru care n-o fac nici eu - e potențial penibil, există potențiale conotații deplasate, bordering on infidelity - dar mai ales frica de a afla că nu e așa, episodul n-a fost împărtășit - wait, who are you, again? - sau mai rău, el e cu totul altfel azi față de cum a fost azi-noapte.