Rock out with your cock out. Un posibil început

O alarmă. O mână căutândă apăsând butonul roşu al telefonului mobil. Un gând din patru litere, şoptit dintr-o gură nespălată, încă, pe dinţi. O erecţie matinală irosită, care îşi părăseşte gazda pe măsură ce imaginea noii zile se conturează în creierul mahmur. Şuviţe nisipii de păr gras, în ochii injectaţi. Un tricou cu The Stooges fost negru, actual gri-şobolan, descusut sub braţ şi ars cu ţigara pe piept.

Gata de plecare, bat în tocul uşii. Tata îşi caută jeanşii înjurând.

Risipa

pentru D

Te întorci nopţile acasă. Plouă săptămânile astea; blugii ţi se lipesc de picioare reci, ca o coajă. Tu nu porţi umbrelă. Apa rece îţi udă părul şi-ţi dizolvă tuşul de la ochi. Urci scările pe vârfuri, ca să nu înfigi tocurile, cu ecou, în timpanele vecinilor. Ţi-i imaginezi cuibăriţi în plapume, calzi şi sătui. Nehăituiţi de gânduri.

În faţa uşii, scormoneşti în geantă câteva minute, plină de nervi. Într-un final îţi găseşti cheile, multe, grele şi zornăitoare. Cauţi scrijelind gaura şi brusc, ţi se încălzesc pleoapele. Simţi că îţi vor curge lacrimi curând, aşa că grăbeşti descuiatul uşii, să nu te apuce pe casa scărilor. Te grăbeai acasă pentru că vroiai să termini cartea şi să bei ceva, înainte să adormi. Dar acum ţi se pare insuportabil de trist să te grăbeşti acasă pentru că te aşteaptă o sticlă de vodkă. Alcoolul, cel mai luminos gând al tău. Eşti o risipă.

Înainte să adormi, îţi aminteşti claxoanele, rânjetele, privirile libidinoase ale tuturor şoferilor de tir scoţătorilor de căcat din canale vopsitorilor tinichigiilor săpătorilor de rondouri tăietorilor de gard viu şaormiştilor pietonilor rătăciţi băieţaşilor înecaţi în tranziţie de peste zi. Ştii că te-ar fute mulţi, mulţi bărbaţi din lumea asta şi te întristează gândul. Sexul e ceva atât de străin de tine, încât nici nu poţi concepe să ţi se întâmple. Ar fi ca şi cum te-ai dezbrăca în frig şi ai intra în apă rece, dimineaţa. Străin.

Era plăcut cândva, de mult. Îţi aminteşti de o toamnă într-o casă închiriată. De un concert pe care ţi l-a adus pe CD. De un film european la care vă uitaţi adormiţi. De complimente stângace şi surâsuri stânjenite. De blugii lui rupţi, fixaţi cu o curea maro mult mai jos de talie. De degetele lui cu unghii roase şi burice înverzite de corzile chitării. De o clipă când mâinile voastre s-au atins, parcă din greşeală. De buzele rupte cu dinţii, gustul metalic de sânge, mirosul corpurilor încinse amestecat cu cel de bere. De durerea plăcută, firescul mişcărilor, mâna sărată care te ţinea de gură, să nu urli prea tare. De chipul lui fierbinte şi ud, care picura pe obrajii tăi. Şuviţele de păr lungi şi ondulate, şampon şi grăsime, în care îţi înfundai nasul cu poftă. De greutatea corpului lui prăbuşit peste tine, când de-abia respirai şi îi mângâiai fruntea ca o mamă.

De hohotele de râs dimineaţa, în timp ce frecaţi cu periile de dinţi două pete, diferit colorate, de pe saltea.

Deşi multe alte corpuri s-au mai înfruptat dintr-al tău de atunci, nu îi mai ţii minte mirosul niciunuia. Deşi niciun centimetru pătrat al pielii tale nu a rămas neprivit, neatins, nemuşcat de vreun bărbat, n-ai mai fost intimă cu nimeni. Mărci de ţigări, forme de unghii, nume de familie, voci. Şi scârbă. O scârbă infinită. Şi o tăcere.

O tăcere groasă, în care nici timpul nu se poate mişca. O tăcere grea, care te apasă pe piept şi te sufocă. O tăcere care îţi strânge stomacul ca o duşcă de oţet. O tăcere neverosimilă, care te surprinde de fiecare dată ca vestea unei morţi în familie. O tăcere ca de pe fundul oceanului, ca de pe vârful muntelui. Ca din mijlocul deşertului. O tăcere de cimitir înzăpezit.

Sinceră şi rea, ca o lumină albă de neon scoţând la iveală scamele de pe hainele tuturor. Lucidă ca o dimineaţă de după, în care devine evident că eşti tot ce eşti, degeaba. Că nimeni nu va asculta ce fredonezi tu la duş. Că nimeni nu va citi ce măzgăleşti tu în agendă. Că nimeni nu va savura sosurile pe care le găteşti. Că nimeni nu-ţi va mirosi pielea proaspăt bronzată. Că nimeni nu va râde de ochii tăi pufoşi, dimineaţa. Că nimeni nu va observa că-ţi oxigenezi rădăcinile la fiecare două luni. Că nimeni nu-ţi va adulmeca parfumul pe eşarfele aruncate prin casă. Că nimeni nu va fi recunoscător că tu înţelegi totul, întotdeauna. Niciodată.

[none]

Zilele seamana ridicol de mult una cu cealalta. Nu tin minte daca mi-am luat pastilele azi, pentru ca nu tin minte ce am facut, in afara de a bantui printre mobile. Ca si ieri, si alaltaieri, cand le-am luat, probabil, sau poate ca nu, tin minte doar luatul de pastile si bantuitul printre mobile, dar nu stiu exact cand, pentru ca nu stiu cat e ceasul, nu sunt ceasuri in casa asta, doar lumina care straluceste sau nu, dar locul asta vesnic innorat nu e cel mai potrivit loc ca sa te orientezi dupa soare.

M-am tuns. Nu stiu de ce m-am tuns, m-am trezit cu foarfeca in mana dorind sa fac ceva in ziua aia, nu mai stiu care, cred ca ieri sau alaltaieri. E putin asimetric, nu sunt obisnuita cu mine asa, dar are partea ei buna figura mea tunsa, nu ma recunosc in oglinzi cand bantui printre mobile, si atunci am senzatia ca mai e cineva in casa.

Zilele nu mai au detalii, nu mai au diacritice pentru ca aici nici literele nu au diacritice, sunt rotunjite, nu le ancoreaza nimic in hartie, zilele nu se ancoreaza cu nimic in memoria mea. Cosul de gunoi e plin cu hartii goale, vreau sa incep cate ceva, ma gandesc la un inceput, e ingrozitor de banal, nici nu incep sa-l scriu pe hartie, dar hartia aia e deja murdarita de intentia mea de a scrie o banalitate, asa ca o rup si o arunc, uneori nici n-o mai mototolesc, doar o imping de pe masa asa intinsa si aproape murdara cum e.

Scriu scrisori, asta fac, dar nu le trimit niciodata, le-am trimis pe primele dar e prea devreme sa mai umplu aceeasi cutie postala asa ca nu le trimit, oricum nu e mare lucru in ele, ma plang, se vede clar ca nu iau pastilele cu regularitate. Vreau sa le iau, Dumnezeu stie ca vreau, dar nu stiu cand, nu pot pune matrita unui calendar pe trairile astea fluide si nesaturate, sa zic de aici pana aici se numeste o zi, acuma dorm, acuma iau pastilele.

Au gust de mucegai, un pic, nu miros a nimic cand iti bagi nasul in tub, dar chiar inainte sa le inghiti simti miros de soareci si de mucegai. Ma amuza de fiecare data, poate ca sunt expirate, imi spun, oricum am aruncat cutia si prospectul si nu mai scrie niciunde acum, poate ca n-au niciun efect si ma chinui degeaba sa nu le iau prea rar sau prea des, mai bine beau apa si spun ca-i medicament, ma conving, beau un pahar mic, mereu acelasi, si cand mi se face sete beau altul, acelasi, si asa reusesc si sa masor timpul si sa ma tratez.

Imi amintesc un chip destul de des, il visez adica, si apoi ramane cu mine pana cand adorm din nou, ma uit la covor, si deodata nu mai focusez bine si incep sa-mi amintesc, si dupa un minut de amintiri incepe fantezia, modific tot, de fapt am spus altceva si a iesit un scandal, ba nu, a iesit o comedie romantica, ba nu, un horror, fac planuri, uite cu asta o sa ma imbrac, o sa fie toamna, o sa fie frunze si caldura aia care apare din senin in zilele reci, apoi alung totul si revin la covor, apoi reusesc sa stau destul de mult fara sa ma gandesc, ca si cum chipul ala ar fi o oala care frige si eu trebaluiesc prin bucatarie incercand sa n-o ating. Dar adorm si il visez, negresit, ma simt tradata, toate eforturile mele de a face ceea ce trebuie se naruie cand dorm si nu am niciun control, diavolul se distreaza pe cinste facandu-si felul cu umila mea vointa.

Ma dor putin urechile si radacina nasului ca si in secundele alea inainte sa iti dai drumul intr-un hohot de plans, ca si atunci cand te-ai abtinut foarte mult timp, ca si data aia cand aveai vreo 11 ani si i-ai jurat lui Dumnezeu ca n-o sa mai plangi niciodata daca, si apoi de Craciunul cand implineai 15 ani ai plans toata vacanta de iarna, prima data din cauza unei chestii precise care devenea tot mai difuza si cuprindea ultimii patru ani, apoi ultimii 15.

E totul foarte usor pentru ca e totul foarte gol. Zilele sunt asa lipsite de continut incat s-ar putea ridica in aer, ar putea pluti printre zilele goale ale altor oameni, uitandu-se in jos, la zilele ancorate in pamant ale oamenilor harnici, credinciosi, disciplinati. Si s-ar putea uita asa o vreme, zile la alte zile, poate ar zari jos si cateva zile de-ale mele, alea in care oala nu era fierbinte si ma invarteam in pace in bucatarie, si apoi s-ar sparge ca niste baloane de sapun si apoi s-ar sfarsi totul.

Tangerine story poem

Am uitat sucul de portocale în congelator.
Am tăiat cu grijă cartonul
Am o cărămidă dulce şi lucioasă în farfurie
Am s-o ling ca un pisoi.

Poveste cu moarte. Fragment

...
În reanimare, fiecare noapte e un deşert de frică. Moartea vine spre dimineaţă, undeva între trei şi patru. Aşa că îi ascult respiraţia atent şi mă uit la secundar.

M-am obişnuit cu întunericul foarte bine. De-abia acum, obiectele aproape secătuite de culori îmi par sincere. Sunt atât de trează, încât simt că nu îmi va mai fi somn niciodată. Pieptul mamei se ridică şi coboară uşor, într-o perfectă linişte. Mâna ei stângă, închisă la culoare, alungită, brăzdată de vene sub pojghiţa transparentă e înţepată de un cateter. Arată ca o frunză stranie pusă într-un ierbar, pe cearceaful alb.

Simt că o iubesc atât de tare, încât de-abia pot să respir. Din nou, pentru a nu-ştiu-câta oară în ultimul timp, încep să-mi curgă lacrimi groase, fluide, mari. Cad pe mâna ei.

Mă întreb ce visează. Poate acelaşi tunel roz despre care îmi povestea data trecută. Un tunel roz ca interiorul unui uter, când mama e la plajă, iar lumina puternică ajunge, filtrată prin pielea întinsă, la făt.

Mama, mama mea, asta e mama mea, mama mea, conştientizez mai acut ca niciodată. Nu are rost să mă mai mint. E îmbătrânită. Faţa ei de o frumuseţe muzicală e acum acoperită parţial de masca de oxigen. Gura e cazută, iar pielea moale face zeci de cute, peste tot. Arată ca o sculptură de ceară lăsată în soare. Aş vrea să extrag ingredientul magic al pomeţilor mei fermi, al buzelor tari, să-l picur într-o fiolă şi să i-l injectez înapoi.

Simt că traiesc greşit. Ori în depresii, ori în nepăsare, dar, oricum, pe o frecvenţă mai joasă decât cea pe care e viaţa. Şi nici nu îmi doresc să trăiesc corect, dacă în viaţa reală totul e la fel de intens ca frica pe care o simt acum. Mă gâtuie. Mă tâmpeşte, mă dezhidratează. Îmi fură libertatea de a gândi. E ca şi cum ideilor, care înainte săreau necontrolat şi departe ca floricelele de porumb care acum o clipă erau doar grăunţe în ulei încins, li s-a pus un capac negru de tuci, şi mor de claustrofobie, arse. Frica ce o simt acum e preludiul nebuniei. Sunt sigură.

Fiecare piuit al electrocardiografului mă loveşte ca o picatură chinezească. Pixelii roşii se dilată şi se comprimă, functie de atenţia cu care mă uit la ei. Mă doare capul cu o voluptate dezgustătoare. Îmi simt creierul cald, fluid, de parcă ar fi gata să mi se prelingă prin urechi, pe gât. Apoi simt cum se încheagă, ca laptele stricat. Iar frica devine acră.

Respiraţii şi secunde. Cred că, dacă stau aici, vie, trează şi alertă, moartea nu va îndrăzni să intre, să fure şi să plece. Daca ar încerca, aş începe să urlu rugăciuni şi să o biciuiesc cu rozariul. Îl strâng în mâini ca pe o armă.

Respir adânc, mai adânc decât aveau de gând plămânii mei să se întindă. Dar asta nu îmi scoate groaza din trup. O simt cum circulă, rapid şi hotărât, prin picioare, braţe, gât, ca să se întoarcă în stomac, de unde a plecat. Stomacul meu, bulgărele îngheţat şi încins care ştie totul cu câteva clipe înaintea mea.

Mama e atat de senină încât o invidiez. Mă gândesc că nu mi-aş da viaţa pentru ea. Sacrificiile sunt prost înţelese. Dacă aş muri, aş scăpa uşor, pe când ea, cu copilul îngropat, ar fi neom restul zilelor. Aşa cum sunt eu pe cale sa devin.

Despre un nou străin

Îmi tremură ceva în stomac
Vreau atât de tare să te materializezi aici acum
Încât Îl ameninţ pe Dumnezeu
Că dacă nu mi te dă în momentul ăsta
O să mai piardă o domnişoară duminica la liturghie,
În genunchi dureroşi la spovadă,
La rând la cuminecătură,
Făcându-şi cruce sincer cu un braţ subţire
Şi-o să rămână în putoarea de guri bătrâne ce se roagă
În corurile de femei transpirate, cu ruj pe mustaţă
Între cantorii cu prostată şi proteză unsuroasă
Din bisericile Lui ortodoxe
De la sat.

Şi nici măcar nu-mi placi

Când închid ochii, îţi văd forma unghiilor roase
Când spui ceva, mă mir cu sprănceana stângă
Ridicată până la rădăcina părului
Când îţi joci rolul, te aplaud
Cu bătăile inimii
Când dormi, am insomnie
Şi te privesc în gene
Ce palpită a vis urât
Când fumezi, îţi inhalez fumul
Ca să îl simtă şi plămânii mei
Când îţi tremură mâinile pe paharul meu aburit
Nu mai ştiu ce să cred despre
Nimic.

Graveyard love

Vreau să moară. Să-l înmormânteze într-un colţ umbros de cimitir. Să fie vară, să fie iarbă pe mormânt. Să mă întind deasupra lui. Să miroase a copaci şi a răcoare. Să îi recitesc pasajele preferate. În şoaptă, să nu-i deranjăm pe ceilalţi. Să-mi lipesc obrazul de iarba rece, de pământul umed. Să îi şoptesc ce am face dac-ar fi lângă. Să stau cu faţa în jos pe mormântul lui. Să îmi strivesc obrazul de pământ. Să îmi încleştez pumnii, cu mănunchiuri de iarbă printre degete. Să adulmec aburii pământului. Să îi inhalez feromonii. Să mi-l imaginez muşcându-mi lobul urechii stângi. Să mă ating în locurile în care mă atingea el. Să îmi plimb mâinile pe pielea rece şi umedă, urmărind traseele pe care mergea el. Să îi simt respiraţia pe gât. Să ţin ochii strâns închişi. Faţa să-mi fie încordată într-o grimasă, ca de durere. Să adorm deasupra lui.

Să trec pe la el când mă întorc de la şcoală. Să-mi leg bicicleta de un copac mai subţire de la intrarea în cimitir. Să am o acadea roşie în gură şi să alerg spre mormântul lui. Să mă trântesc pe iarbă, cu braţele întinse. Să-i spun că mi-a fost dor. Să-mi rezem ghiozdanul de piatra lui funerară. Să-l întreb pe unde a mai zburat azi. Să-l întreb dacă nu vrea acadea. Să vrea. Să o scot din gură, să o aşez pe pământul de la baza pietrei de granit. Să o rulez, astfel încât bulgări mici de pământ să se lipească de ea. Să mă întind pe spate, deasupra lui, cu acadeaua în mână. Să pătrundă cerul printre crengi. Să mă uit la soare prin acadeaua roşie, translucidă, lipicioasă, cu bulgări mici de pământ de jur-împrejur. Să o bag în gură. Să îmi plimb limba pe suprafaţa ei până îi desprind bulgăraşii. Să-i mărunţesc între dinţi. Să înghit pământul dulce, cu gust artificial de căpşuni, de pe mormântul iubitului meu.

Să-i spun că a avut o înmormântare urâtă. Sobră, cu lume care era acolo din obligaţie. Care au plecat acasă fericiţi că s-a terminat. Că eu m-am ascuns după un copac. Mă uitam la pălăria mamei lui, elegantă; la rochia surorii lui, impecabilă; la pantofii logodnicei lui, ai căror tocuri se înfigeau ostil în pământul pe care stau eu acum. Să-i povestesc despre cum arătau în costume negre tovarășii lui de beții, cei cu geci de piele, blugi rupți, bocanci cu bot metalic şi inele pe degetul mare. Cum ascultau plictisiţi polologhia preotului care duhnea a alcool, cânta fals şi spunea lucruri care nu aveau nicio legătură. Să îi spun că în New Orleans ar fi avut o înmormântare cu muzică jazz şi discursuri doldora de poezie. Să râd în felul meu de a râde care-l enervează şi să-i şoptesc că e prea târziu.

Să bată vântul. Să-i împletesc o coroniţă de păpădii, flori şi frunze de trifoi care să fie gata veştejită când termin. Să o agăţ de un colţ al pietrei de granit. Să îngenunchiez, să închid ochii şi să îmi lipesc buzele de pământ. Să-l sărut apăsat. Să mă ridic şi să o iau la fugă înspre copacul subţire de care mi-am legat bicicleta.

Să vin după-amiezile. Să am două mere verzi în ghiozdan, caietul şi un creion bine ascuţit. Să muşc din mărul zemos cu zgomot. Să îi vorbesc, cu gura plină, despre ideea mea nouă. Să încropesc un text. Să fie fix atât de lung încât să nu scriu cu vârful creionului tocit. Să îmi placă. Să scot din ghiozdan briceagul meu de armată elveţiană. Să curăţ al doilea măr astfel încât coaja să fie o spirală perfectă. Să îi rup codiţa. Să îl tai în două, în patru. Să aibă un vierme în mijloc. Un vierme alb, cărnos, în mijlocul unei văgăuni pline de puncte maro închis. Să se ghemuiască la atingerea rece a lamei de oţel. Să îl arunc, împreună cu sfertul de măr prin care şi-a făcut drum, pe mormântul altcuiva. Să desprind partea cu seminţele. Să am trei felii de măr perfect decojite, perfect curăţate, albe şi poroase în palme. Să le pun deoparte pe ghiozdan. Să smulg un smoc de iarbă de lângă piatră. Cu briceagul meu de armată elveţiană, să sap o groapă de 10 centimetri în loc. Să clădesc sferturile de măr şi să le acopăr cu pământ. Să plantez iarba la loc, să nu se observe. Să-mi bag caietul înapoi în ghiozdan. Să-i mulţumesc pentru că mi-a insuflat iar un text pe care toată lumea îl va aprecia.

Să vin la el seara. Să am părul despletit şi chitara în spate. Să păşesc cu emoţie pe aleile din cimitir. Să nu fac niciun zgomot, să am sandale din curele de piele. Să ajung la el. Să zâmbesc fâstâcit literelor numelui lui. Să-l întreb dacă-i place. De mine. Să-mi scot chitara din husă şi să mă aşez turceşte pe iarba de deasupra lui. Să-mi rezem spatele de piatra de granit şi să-mi acordez chitara. Să încep să-i cânt şoptit un blues de Louisiana. La început, cu vocea tremurândă şi răguşită. Pe măsură ce prin curaj, cu vocea sigură şi îmblânzită. Cu ochii închişi, cu acordurile ştiute. Cu improvizaţii semi-şoptite. Să mă opresc atunci când mă dor degetele mâinii stângi de la corzi. Să mă ridic în picioare, să mă întind, să casc. Să îmi bag chitara în husă şi să mi-o iau în spate. Să mângâi colţul pietrei de granit, să o sărut apăsat şi ud. Să mă îndepartez fără zgomot şi să-mi întorc privirea după zece paşi.

Să îl vizitez după o absenţă de trei luni. Să fie toamnă. Să îi găsesc mormântul veştejit. Şi piatra prăfuită, cu scheletul coroniţei de păpădie, flori şi frunze de trifoi spânzurată de un colţ. Să îi zic „Hei...” şi să zâmbesc trist literelor de pe piatra lui funerară. „Ştii, eu... Vreau să...”. Să râd scurt şi nervos. Să mă uit stupid în sus. Să-mi dreg vocea. Să mă apropii de piatră, să îngenunchez în faţa ei. Să privesc în pământ; iarbă neagră, frunze cu ramă de brumă. Să bată vântul, să vină ploaia, să miroasă a fum din căsuța groparului.

Să mă ridic, zâmbind în colţul gurii. Să fac stânga-mprejur şi să plec. Să nu mă uit înapoi. Să rămână nemişcat, tăcut, între patru pereţi claustrofobici din lemn putrezit. Să nu poată respira, să nu se poată mişca, să nu mă poată chema înapoi. Să ia vântul rămășițele coroniței de flori. Să înghețe pământul. Să nu mă mai întorc niciodată.